Şi parcă
mă
desprind în
cioburi
pitite printre amintiri
când nu
visez
cu ochii (ne-)deschişi
la cel necunoscut –
pierdut,
tăcut
mi-a aruncat Adâncul
la loc
cu globi pustii
Glasu-mi
rătăcea
printre priviri
perfide.
Pictată cu roşu,
Ispita
îmi visa
melancolia
înfierată prin vene
viclene
chiar buze
murmurau de amintiri
- tristeţi ale copilăriei
aruncate-n Vid.
Sublim,
Adâncu-mi zdrenţuia
cu dinţi de plumb
carcasa
Necunoscutul
îşi arunca priviri
de-un verde-albastru imoral
pe trupul pângărit
al muritoarei:
săgeţi îi tremurau
prin vene
sugrumate
şi din Adânc
porneau şoapte
agăţate pe buze
de lut.
Din umbră,
Sâsâitul mă îngropa
de vie
Tăcerea
îmi trăda
Adâncul
nepângărit
de şoapte
şi mistere
de nevăzut
îmi apăreau
prin Clipe
şi nori
şi ochi
şi buze
nepătrunse
mi se scurgea
în mine
Moartea
Tăcută,
prin noapte-mi
zgândăream Adâncul –
sublim portret
al Clipei ce s-a scurs
din globi prea reci
şi goi
şi împletiţi cu moarte.
Decadentă,
îmi săgetau priviri
visând la sinucideri
cu globi prea trişti
şi buze care dor.
Sclipiri
de clipe
tremurau eterne,
tăcute
în mulţimea
de suflete
prea goale
de priviri
sinucigaşe
îmi pângăreau
Adâncul
(ne-)adormit
în tumultul
din Tine.